Dintotdeauna am perceput misticismul, precum şi
păgânismul, ca având conotaţii negative, şi că sunt contrare Bibliei şi
creştinismului adevărat. Ulterior am înţeles că unii consideră atât misticismul
cât şi păgânismul ca având conotaţii pozitive. Care este adevărul?
Din două pagini de internet (http://www.crestinortodox.ro/comunitate/group_discussion_view.php?group_id=556&grouptopic_id=5529
şi http://www.crestinortodox.ro/diverse/cunoasterea-sine-experienta-mistica-122522.html)
aflăm câteva detalii:
“Prin “mistică” se înţelege în general, o experienţă interioară, care permite
contactul cu elementul divin. Bulgakov afirmă că experienţa mistică este
posibilă numai atunci când omul posedă o capacitate specială de concepţie
supra-raţională şi suprasensibilă”.
Deci mistica are, în esenţa ei, comunicarea cu
Dumnezeu, ceea ce nu este un lucru rău, chiar este de dorit. Şi noi admitem că
putem comunica cu Dumnezeu prin rugăciune, în care caz, în rugăciune nu ne vom
limita la cereri, ci vom avea un timp de linişte, de meditaţie, în care să
aşteptăm un răspuns de la Dumnezeu. Totuşi a limita comunicarea cu Dumnezeu
doar la unii credincioşi care ar poseda capacităţi speciale, este o învăţătură
neconformă Bibliei. Adevărul este că orice om poate să aibă o legătură cu
Dumnezeu, prin care să-şi găsească răspuns la întrebările sale şi să fie
călăuzit în viaţă. Iar dacă trebuie să vorbim despre oameni speciali, care au avut manifestări speciale ale
legăturii lor cu Dumnezeu, în speţă, proorocii, aceştia nu au avut ei iniţiativa
chemării ca profet, ci au primit de la Dumnezeu chemarea. El i-a chemat ca
profeţi nu pentru că au avut capacităţi speciale, o sensibilitate înaltă,
extrasenzorială, ci El i-a chemat ca profeţi şi i-a şi înzestrat cu calităţile
necesare.
“Experienţa mistică are un caracter
obiectiv; ea presupune ieşirea din sine şi un contact sau o întâlnire
spirituală”.
Această “ieşire din sine şi un contact”
spiritual este ceva foarte primejdios. Biblia nu învaţă nicăieri această
experienţă, pentru că nu admite învăţătura unui suflet care poate trăi în afara
trupului. Când apostolul Pavel vorbeşte la 2 Corinteni 12, despre faptul că fost răpit la cer, şi nu ştie
dacă a fost cu trup sau fără trup, nu se referă la varianta ieşirii din trup ci
la faptul că ar fi putut avea doar o viziune, şi nu o experienţă reală, fizică.
Ieşirea din trup este o învăţătură şi o practică necreştină, păgână, yoghină.
“Ortodoxia consideră că Numele Lui Dumnezeu
este cel mai important element al rugăciunii. De aceea, rugăciunea inimii (isihastă),
care se repetă de sute de ori de către călugări, este atât de importantă în
viaţa monahală. Textul acestei rugăciuni este scurt şi totodată simplu: “Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi este de
fapt rugăciunea vameşului din Evanghelie.”
Aici avem un element contrar învăţăturii
Domnului Hristos din Matei 6,7 care spune: “Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi
vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi
ascultaţi.” O rugăciune spusă de sute de ori este atât de anacronică într-o
relaţie cu un Dumnezeu personal. Doar în faţa unor puteri supranaturale,
nepersonale, oculte, asemenea fel de rugăciuni ar putea oferi nişte puteri
misterioase. Ideea este că asemenea practici, repetări de rugăciuni, de formule
magice, folosirea unei muzici
repetitive, conduc la starea de transă, şi astfel ajungem pe terenul celui rău.
Este foarte curios când o anumită
biserică admite printre învăţăturile ei misticismul, deoarece “mistic” şi “ocult”
sunt sinonime, însemnând ceva ascuns, tainic, misterios, necunoscut, secret. Astfel,
în timp ce ocultismul este condamnat, misticismul este apreciat. E vorba aici
despre o reală amăgire. Cine are de câştigat?
“De-a lungul timpului, a existat un mare număr
de relatări, despre sfinţi şi asceţi care în timpul rugăciunii deveneau dintr-o
dată atât de luminoşi şi radiau atâta căldură, încât ucenicii lor de-abia se
puteau uita la ei. Acest ideal ne cheamă dincolo de limitele vieţii noastre, ne
cheamă spre transfigurare.”
Adevărul şi minciuna sunt la un moment dat atât
de apropiate, încât omul este amăgit foarte uşor. Este adevărat că Moise a
devenit atât de strălucitor pentru că a stat mult timp în faţa slavei lui
Dumnezeu, încât a trebuit să-şi acopere faţa când vorbea cu evreii lui, dar şi
Domnul Hristos “S-a schimbat la faţă”, adică a trăit aceeaşi experienţă a “transfigurării”,
şi ucenicii nu puteau să privească la El. Într-o oarecare măsură, fiecare din
noi, dacă stăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi medităm mai mult la viaţa
Domnului nostru, vom deveni strălucitori... Şi nu este vorba de o strălucire
orbitoare, fizică, ci de una spirituală, a caracterului.
Însă avem aici o mare problemă. Misticismul
urmăreşte nu doar comunicarea cu Dumnezeu (mai ales pe căile alese de El), ci
urmăreşte aspectele miraculoase. Minunile sunt acelea care ne-ar conduce la o
credinţă mai puternică, nu-i aşa?
Nu! Nu este aşa! Minunile
adevărate (nu cele ticluite şi aranjate) pot avea o impresie de moment. Ce
minune mai mare ar putea fi decât învierea Domnului? Şi totuşi atâţia oameni
care au trăit evenimentul, fariseii, preoţii, soldaţii nu s-au convertit peste
noapte. De ce? Pentru că interesul lor egocentrist era mai mare decât o minune pe
care au trăit-o personal.
Biblia spune că “Cel neprihănit va trăi prin credinţă!” (Habacuc 2,4; Romani 1,17; Evrei 10,38). Dacă
cel neprihănit ar trebui să trăiască prin minuni şi misticism, ar fi fost scris
lucrul acesta, şi s/ar fi consemnat că scopul suprem al creştinismului ar trebui să fie minunile.
A trăi prin vedere este extrema minimă, şi a
trăi prin minuni este extrema maximă. Calea de mijloc este a trăi prin
credinţă. Mai concret, citim ce scrie în Scriptură, şi pur şi simplu credem ce
scrie acolo şi atât. Comunicarea cu forţele supranaturale prin misticism, prin
extaz sau altceva de felul acesta, la iniţiativa omului, prin strădaniile
noastre omeneşti, nu este conformă cu
Biblia şi cu învăţăturile Domnului Hristos. Singura cale de comunicare cu
Dumnezeu este rugăciunea prin credinţă. Dacă Dumnezeu ne poate da un vis, sau o viziune, sau o teofanie într-un fel
sau altul, va fi iniţiativa Lui.
“După sf.Igantie Briancianinov, Biserica
Ortodoxă are o predanie (învăţătură) cu două părţi şi anume
a.O predanie dogmatică – care se învaţă
în seminarii şi institutze teooogice;
b.O predanie mistico-ascetică
– ce se învaţă numai în mânăstiri şi rar în lume, din pricina vieţii trăite în
împrăştiere şi deşertăciune.
Predania mistică este numită “Regina tuturor
disciplinelor teologice”.
Este un lucru simplu de înţeles că învăţătura
creştină este una, şi practica creştină este alta. Unii creştini nu îngăduie ca
învăţăturile creştine primite la Biserică să se aplice şi în viaţa de zi cu zi.
Dacă misticismul urmăreşte acest lucru, ar fi ceva bun, dar nu avem nevoie de
misticism, de extaz şi de alte experienţe suprasenzoriale ca să trăim un
creştinism adevărat. Creştinismul se trăieşte la nivelul relaţiei dintre
oameni. Aici este un punct important pentru fiecare creştin: trăieşti tu pe
deplin şi curat, învăţăturile Domnului Hristos, sau ele rămân doar la nivel
intelectual, teoretic?
Iar dacă mistica este “Regina” tuturor
celorlalte învăţături teologice, iar aceasta se dovedeşte a fi atât de
periculoasă pentru că ne aduce în contact cu diavolul, ce rămâne din tot restul
învăţăturilor şi teologiilor?
“Autocunoaşterea este prima etapă a
practicii spirituale prin rugăciune şi asceză şi este numită etapa de
purificare. În acest stadiu la ea se lucrează mai mult cu ajutorul minţii raţionale
şi a voinţei.”
Alături de desprinderea de trup, de purificare
şi alte elemente yoghine, iată că în mistica ortodoxă avem şi “cunoaşterea de
sine”. A fost o vreme cînd dictonul “Cunoaşte-te pe tine însuţi” mi se părea
atât de frumos şi adevărat, încât l-am căutat în Biblie. Spre surprinderea mea, nu
l-am găsit. Deci în Biblie nu există
acest îndemn spre cunoaşterea de sine, dar l-am găsit în învăţăturile
spiritiste. Acest dicton este foarte preţuit în lumea spiritistă. Biblia are
alt dicton, acela care îndeamnă la cunoaşterea de Dumnezeu. Ideea este că nu te
poţi cunoaşte cu adevărat pe tine însuţi decât dacă te compari cu ceva sau cu
cineva. Ca să ştii cât de păcătos şi de mic eşti, priveşte la Dumnezeu! Dacă
vrei să te vezi mare şi sfânt, compară-te cu un nemernic, cu un criminal sau cu
diavolul! Sau, priveşte doar la tine
însuţi! Vei vedea calităţi, şi poate vei găsi acele elemente de divin... pe care să le
dezvolţi şi să ajungi la "îndumnezeire"...
Practic, “misticismul” sau “mistica” are o
legătură strânsă cu conceptul de
“mister”. Misterul este ceva ascuns, necunoscut, negru, iar tehnica Diavolului
este ascunderea, deghizarea. Modul de lucru al lui Dumnezeu este tocmai
Revelarea. De aceea avem în scrierile apostolului Pavel atâtea îndemnuri de a
fi “nu fii ai întunericului, ci fii ai luminii, nu fii ai nopţii, ci fii ai
zilei” (1 Tesal. 5,5)
Poate că nu este un lucru fără importanţă de a
aminti că în Grecia antică erau religiile misterelor, tocmai pentru că tot ce
se petrecea în templele lor era ceva ascuns, misterios, folosindu-se diverse
tehnici muzicale, olfactive, formule magice, pentru a se produce transa.
Bisericile tradiţionale, începând cu secolul 13, admit în teologia lor cele 7
taine. Cuvântul “taină” este sinonim cu “mister”. În înţelegerea mistică
ortodoxă, cele 7 taine (botezul, cina, mirungerea, nunta, etc) nu sunt doar
simboluri ci sunt lucrări concrete, reale ale Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte,
un copil botezat ar trebui să aibă puterea de a nu păcătui, de a servi lui
Hristos toată viaţa. Realităţile triste ale lumii noastre arată contrariul. La
fel taina nunţii nu leagă pe cei doi miri în mod supranatural, astfel încât să
nu se mai despartă niciodată. Realitatea arată că şi creştinii merg la divorţ.
Ideea este că cele aşa numite “7 taine”, nu
sunt deloc nişte lucrări concrete ci sunt doar nişte simboluri ale unor lucrări
reale interioare ale Duhului Sfânt. Puterea este în Duhul Sfânt, nu în
“tainele” respective.
Ce s-a întâmplat în secolul XIII, încât
Biserica a admis cele 7 taine, poate ar trebui cercetat. Dar ce ştim cu siguranţă
este că înainte de acest secol, în Biserica creştină nu se vorbea decât despre
o singură “taină”. Iată ce spune o pagină de internet ortodoxă:
“Astăzi vorbind despre Taină avem
tendinţa de a ne gândi numai la cele Şapte Taine sau sacramente ale Bisericii
(Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar
până în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxă nu a fixat precis numărul
Tainelor, Părinţii preferând să se refere la Taina mântuirii în sens general şi
la aspectele acesteia, la Taina unică a Bisericii în care Dumnezeu Îsi
împărtăşeşte viaţa Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat şi din
moarte şi revărsând asupra omului slava nemuririi. Această Taină se
concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos Însuşi se
oferă şi se împărtăşeşte printr-un ritual de sfinţire săvârşit de slujitorii
bisericeşti în şi prin puterea Duhului Sfânt.”
(Preot Florin Botezan - http://www.dervent.ro/resurse/liturghia/index-D-01.html
)
Această declaraţie este foarte
importantă, însă totdeauna trebuie să ne sprijinim pe Scriptură în credinţa
noastră. Nu vom găsi în Scriptură decât două taine:
Taina evlaviei - Timotei 3,16
Taine fărădelegii - 2 Tes
2,7
Taina este ceva ce nu poate fi înţeles. Pentru
că nu vom înţelege niciodată dragostea lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi, şi
nici apariţia fărădelegii în univers.
În concluzie, esenţa misticismului este
comunicarea cu Divinitatea, şi aceasta este de dorit. Nu relaţia cu o Biserică,
nu relaţia cu o Carte, sau cu nişte dogme face pe cineva creştin adevărat, ci
relaţia personală cu un Dumnezeu viu. Şi
aici vine întrebarea: Cum putem avea o relaţia cu Dumnezeu? Cum putem auzi în
mod concret glasul lui Dumnezeu? Mistica, ori de ce tip ar fi ea, păgână sau “creştină”,
doreşte comunicarea, dar a luat-o pe căi greşite, contrare învăţăturilor
Bibliei. Diavolul a încurajat căutarea omului după o relaţie mistică cu
Dumnezeu şi a făcut pe teologi să dezvolte foarte mult teoriile şi practicile
mistice, pentru că în ascuns, el poate lucra foarte bine.
De subliniat că sintagma “mistică creştină”
este un nonsens. Nu poate exista decât “mistică păgână” eventual infiltrată în
creştinism.
Când bisericile neoprotestante caută în muzică
acea delectare care să-i conducă la extaz, când se leagănă în ritmul muzicii,
cu mâinile ridicate, sau prin alte manifestări, cum ar fi vorbirea în limbi,
sau rugăciunea simultană a credincioşilor cu glas tare, ele trebuie să se
întrebe foarte serios: Doreşte Dumnezeu o astfel de relaţie mistică? Foloseşte la ceva extazul sentimental? Unde
scrie în Biblie că avem nevoie de astfel de manifestări pentru ca să ne bucurăm
de prezenţa lui Dumnezeu?
Biblia scrie că cel neprihănit va trăi, nu prin
vedere, nici prin extaz sau prin minuni, ci prin credinţă. “Faptul că
cineva, în anumite împrejurări deosebite, dă pe faţă extaz spiritual nu
este o dovadă convingătoare că el este creştin. Sfinţenia nu este extaz,
răpire sufletească; ea este o deplină predare a voinţei lui Dumnezeu; ea
înseamnă a trăi prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu; înseamnă a
face voia Tatălui nostru ceresc; înseamnă încredere în Dumnezeu în vreme de
cercare, în timp de întuneric, ca şi în vreme luminoasă; înseamnă a umbla prin
credinţă şi prin vedere; înseamnă sprijinire pe Dumnezeu cu o încredere
neclătinată şi rămânere în iubirea Sa”. (http://www.intercer.net/egw/index.php?book=&search=extaz&operation=Search)
Acest articol s-ar termina nesatisfăcător dacă
ne-am opri aici. Dar vreau să ofer cititorilor un exemplu foarte bun de ceea ce
înseamnă o comunicare cu Dumnezeu lipsită de orice misticism, de orice extaz, o
viaţă de om care a fost călăuzit pas cu pas, după ce a înţeles care este felul
corect de comunicare cu Dumnezeu.
Rezumatul scris aici poate fi găsit şi în
emisiunea de la Speranţa TV, la adresa:
*********************************************************
HELMUT HAUBEIL – pastor pensionar povesteşte:
Să plece în Anglia sau
nu
La 36 ani, lucram la o companie de transport,
aveam un salariu foarte bun. Dar pentru că
la expediţiile internaţionale totul era în engleză, ce am învăţat la
şcoală era insuficient, voiam să merg în Anglia la un curs.
L-am întrebat pe şeful meu dacă-mi poate
da liber 9 luni, ca să fac acest curs. Şeful mi-a spus NU! Era foarte hotărât, când spunea nu, era nu!
În concediul din vara aceea, un prieten
pastor mi-a dat o carte despre rugăciune. În carte scria că a te ruga este ca
şi cum te duci la doctor, şi-i spui: Mă doare aici şi mă doare acolo” dar pleci
înainte ca doctorul să poată face ceva... L-am întrebat pe prietenul pastor: Am
citit cartea şi nu ştiu dacă am înţeles bine... Am citit că atunci când vii la
rugăciune trebuie să stai şi să asculţi vocea lui Dumnezeu... Tu L-ai văzut pe
Dumnezeu? L-ai auzit pe Dumnezeu? Da – a
spus pastorul! Cum Îl auzi? – Nu auzi o
voce, este ca şi cum asculţi o voce lăuntrică, a conştiinţei.
În seara aceea am vorbit cu soţia, şi i-am
spus: cred că trebuie să-L întrebăm pe Dumnezeu dacă să merg în Anglia sau
nu... Ea a spus: da, trebuie să facem
lucrul acesta.
1.Dimineaţa la studiu I-am spus
Domnului: Doamne, Te rog, arată-mi dacă
trebuie să merg sau nu... Am rămas tăcut şi în mintea mea a venit ideea:
Trebuie să mergi!
M-am întrebat dacă era vocea lui Dumnezeu
sau pur şi simplu dorinţa mea...
2.Dimineaţa următoare: Doamne, Tu ştii că
eu nu ştiu să ascult vocea Ta, Te rog, spune-mi dacă să mă duc sau nu...
Am rămas tăcut şi am auzit iar: Mergi în Anglia!
Nu ştiam ce să fac... şeful spunea NU, şi când spunea nu, era
nu! Dacă voiam să plec trebuia să
demisionez!... Aveam o slujbă foarte bună, un salariu excelent
3.In dimineaţa următoare, a treia, mă
îndoiam iar... Dar am spus: Doamne, acum vreau să fiu sigur! Mai răspunde-mi o
dată dacă trebuie să merg sau nu, dar acum când voi citi din Biblie, să-mi
dai un verset care să confirme răspunsul Tău! Soţia mea Ingrid trebuie
să rămână singură 9 luni, Te rog să-i spui şi ei răspunsul Tău, şi fă-o să-mi
spună ea dacă trebuie să merg
sau nu în Anglia.
Am rămas tăcut, mă rugam şi am avut din
nou convingerea că trebuie să merg în Anglia.
Am deschis apoi Biblia şi am citit:
Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce că poruncesc Eu! Când am
terminat studiul, soţia a venit şi mi-a spus: „Helmut, tu încă nu ştii că trebuie
să mergi în Anglia? Eu ştiu că trebuie să mergi în Anglia!”
Convingerea mea personală era prima
confirmare, textul biblic era a doua, şi acum glasul soţiei era a treia
confirmare.
4.Când am terminat concediul, am mers la
mama din nou, i-am zis: Mama, ştii că mă gândeam dacă trebuie să merg în Anglia
sau nu, ... ea m-a întrerupt şi mi-a spus: „Da, ştiu că o să mergi în
Anglia!” - „De unde ştii?”
„L-am întrebat pe Dumnezeu!” a spus ea
Mama ştia ca pot să-L
întreb pe Dumnezeu dar nu-mi spusese niciodată lucrul acesta!
5.Soţia mea şi cu mine ne-am rugat în
dimineaţa următoare ca Dumnezeu să-i schimbe inima şefului, ca să nu fie nevoie
să părăsesc compania.
I-am spus că m-am tot gândit să merg în Anglia
ca să învăţ limba engleză, să fiu mai de folos companiei, şi i-am cerut „Dă-mi
anul viitor un concediu de 9 luni ca să merg să studiez limba!”
El mi-a spus: Sigur, nu e nici o problemă!
A fost extraordinar cum ascultă Dumnezeu
rugăciunea.
Dar după 2 săptămâni i-a părut rău... dar
nu voia să-şi calce promisiunea, aşa că m-a luat altfel: Ştii că ai o soţie, ai un băiat, mama ta stă
în apropiere... nu poţi să-i laşi singuri...
I-am spus: „Ştiţi că la Crăciun este
vacanţă, mă voi întoarce atunci şi voi fi cu ei. Ne-am consultat ca familie, şi
soţia este de acord, mama mea de asemenea”.
Nu a mai avut ce să spună.
6.După un timp mi-a mărit salariul. Aveam
deja un salariu mare, de aceea i-am spus: nu e nevoie să-mi măreşti salariul,
sunt foarte mulţumit dacă mă laşi să plec în Anglia şi sunt foarte mulţumit de
salariul meu.
A zis NU, deja am spus la contabil, şi
rămâne NU!
Suma aceasta era exact cat îmi trebuia ca
să plătesc cursul de engleză în Anglia.
Cine să-l înlocuiască?
7.Timpul a trecut. Ne-am rugat iar pentru
că trebuia să găsesc pe cineva să mă înlocuiască în timpul cât lipseam. Am
găsit trei oameni, deşi era greu să găseşti oameni cu experienţă în domeniul
meu.
Să mai ceară 500 de
mărci?
8.Timpul a trecut iar... „Trebuie să mai
avem o filială în cealaltă parte a Germaniei” mi-a spus şeful. Era o afacere bună, se exportau mărfuri din
Franţa. O filială în plus însemnau bani în plus, mă gândeam că ar trebui să cer
şi eu ceva bani în plus, 500 mărci pentru timpul cât voi fi plecat...
L-am întrebat pe Dumnezeu... trei zile la
rând... Nici un răspuns. Am vorbit cu soţia şi i-am spus că Dumnezeu nu-mi dă
nici un răspuns. Eu aveam în subconştient ideea că nu trebuie să cer, pentru
faptul că deja mi s-a mărit salariul. Dar eu cred că dacă Dumnezeu vrea, poate
să-mi dea fără ca eu să cer lucrul acesta!
Am mers la serviciu, telefonul a sunat,
şeful voia să mă duc la el... „Helmut,
am veşti bune pentru tine: când vei fi în Anglia vei primi 500 mărci în fiecare
lună”! Deci am obţinut acei bani fără să cer... şi încă la Crăciun o primă de
500 mărci în plus.
Un ajutor la drum
9.Este extraordinar ce a făcut Dumnezeu
după aceea, pentru că L-am ascultat. Am mers cu trenul în Anglia, la sfârşitul
lui August, trenul era aglomerat, pe coridor era un tânăr chipeş, care dormea
pe valiză. Pe valiza lui era o
etichetă NewBold College, adică exact
unde mergeam eu...
Aveam nevoie de cineva să mă conducă prin
Londra, era dificil pentru că trebuia să merg de la un capăt la altul al
oraşului, şi să schimb trenul. Aşa că Dumnezeu mi-a trimis un ajutor.
Eric şi altă frământare
Am ajuns in siguranţă la şcoală, eram al
doilea ca vârstă. Un pastor din Suedia, Eric, era cel mai în vârstă, avea 42 de
ani. Ne-am împrietenit, am vizitat împreună multe locuri.
10.Într-o vineri seară am auzit ştirea că
Eric a murit. Cum era posibil? Îmi părea aşa de rău. După câteva ore mi-a venit
aşa un gând: Cine va fi pastor în locul lui? Pe cine va chema Dumnezeu în locul
lui?
După jumătate de oră mi-a venit un alt
gând: Dumnezeu m-ar putea chema pe mine...
Dar eu nu voiam să mă fac pastor, îmi plăceau afacerile. Nu mai aveam
pace, mă rugam dimineaţa, la prânz şi seara să negociez cu Dumnezeu
Nimeni nu-mi ceruse lucrul acesta, totul se petrecea în
mintea mea şi nimeni nu ştia. Am spus: Doamne, nu toţi trebuie să se facă
pastori. Am un salariu mare, pot să ajut un tânăr să-şi facă studiile ca să
devină pastor. Ajut şi acum biserica şi pot s-o ajut şi mai mult.
După o săptămână mi-am dat seama că
Dumnezeu nu mă asculta. Nu puteam să-mi alung frământarea. Când îngenunchiam
lâncă pat nu ştiam ce să mă mai rog... Deodată m-am gândit: Helmut, ştii că
Dumnezeu te iubeşte? Da! Ştii că o iubeşte şi pe soţia ta şi pe
copilul care se va naşte? Da! Ştii că El nu te va chema ca să fii
nefericit! El nu te va chema fără să-ţi dea abilităţile necesare!
11.Am spus, Doamne, cred în dragostea Ta,
îmi predau Ţie viaţa mea, dacă vrei să fiu pastor, este OK, Dar EU NU VREAU să fac lucrul acesta, de aceea nu voi
spune nimănui! Dacă vrei să fiu pastor, eşti atotputernic, eşti atotştiutor, e treaba Ta!!
După acea rugăciune, am avut pace. Un an
şi jumătate mai târziu m-a chemat. Am fost în pastoraţie 16 ani.
************************************************************************************
Şi acum, vă întreb: ce vi s-a părut mai impresionant din toată această
relatare?
Probabil că fiecare a fost atras către un anumit detaliu, eu am rămas cu
gândul la faptul că acest om în toată firea, ajuns la peste 36 de ani, trăind
într-o biserică creştină, care avea o viaţă activă în biserica lui, a
îndeplinit pe rând diferite slujbe, de la diriginte de tineret la prezbiter, nu
ştia că poate să-L întrebe pe Dumnezeu cu privire la viaţa lui. S-a mirat că
mama lui ştia, şi că lui nu i-a spus nimic despre aceasta...
Oare câţi creştini trăiesc şi astăzi, şi spun că sunt practicanţi, dar care
încă nu ştiu că pot să-L întrebe pe Dumnezeu, să-L implice pe El în viaţa lor,
cum pe vremuri evreii întrebau pe Dumnezeu prin cele două pietre de pe
pieptarul marelui preot, Urim şi Tumim?
Oare câţi copii vor mai creşte mari, vor ajunge la maturitate, şi încă n-au
aflat de la părinţii lor că pot să-L întrebe pe Dumnezeu despre problemele lor?
Dacă „mistica” este văzută de unii, aşa cum am citit mai sus, ca fiind
„regina” tuturor învăţăturilor, cu siguranţă că există un sâmbure de adevăr, şi
anume, fără o relaţie persoanlă, cu un Dumnezeu viu şi personal, creştinismul
îşi pierde orice putere. Forţa unui creştin stă în relaţia lui cu Dumnezeu, iar
Dumnezeu aşteaptă să se implice în viaţa
noastră, în lucrurile mici şi în cele mari, deopotrivă.
Ştiţi ce este foarte trist în creştinsim? Este tocmai faptul că mergem la
biserică, indiferent la care, învăţăm multe lucruri, şi în timpul săptămânii,
toate alegerile noastre sunt făcute potrivit cu înţelegerea noastră, potrivit
cu capacităţile noastre, cu mijloacele noastre, cu înţelepciunea noastră. Nu
este de mirare că în viaţa de credinţă suntem slabi şi fără entuziasmul pe care
l-ar putea aduce o relaţie adevărată cu Dumnezeu!
Eu cred că punctul de trecere de la „căldicel” – la „fierbinte” (Apocalips 3,16) este tocmai acesta: să ne
formăm reflexul de a-L implica pe Dumnezeu în alegerile noastre de fiecare zi. Să
nu facem nici un pas fără să-L întrebăm pe El; chiar să punem semne ca Ghedeon,
şi să nu mai trăim prin vedere, nici prin minuni, ci prin credinţă!
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere