“În fiecare om există un gol în formă de Dumnezeu pe care doar El îl poate umple!” - Blaise Pascal (1623-1662)

joi, 1 martie 2012

MISTICISMUL ŞI COMUNICAREA CU DUMNEZEU




Dintotdeauna am perceput misticismul, precum şi păgânismul, ca având conotaţii negative, şi că sunt contrare Bibliei şi creştinismului adevărat. Ulterior am înţeles că unii consideră atât misticismul cât şi păgânismul ca având conotaţii pozitive. Care este adevărul?


Prin “mistică” se înţelege în general, o experienţă interioară, care permite contactul cu elementul divin. Bulgakov afirmă că experienţa mistică este posibilă numai atunci când omul posedă o capacitate specială de concepţie supra-raţională şi suprasensibilă”.

Deci mistica are, în esenţa ei, comunicarea cu Dumnezeu, ceea ce nu este un lucru rău, chiar este de dorit. Şi noi admitem că putem comunica cu Dumnezeu prin rugăciune, în care caz, în rugăciune nu ne vom limita la cereri, ci vom avea un timp de linişte, de meditaţie, în care să aşteptăm un răspuns de la Dumnezeu. Totuşi a limita comunicarea cu Dumnezeu doar la unii credincioşi care ar poseda capacităţi speciale, este o învăţătură neconformă Bibliei. Adevărul este că orice om poate să aibă o legătură cu Dumnezeu, prin care să-şi găsească răspuns la întrebările sale şi să fie călăuzit în viaţă. Iar dacă trebuie să vorbim despre oameni speciali, care au avut manifestări speciale ale legăturii lor cu Dumnezeu, în speţă, proorocii, aceştia nu au avut ei iniţiativa chemării ca profet, ci au primit de la Dumnezeu chemarea. El i-a chemat ca profeţi nu pentru că au avut capacităţi speciale, o sensibilitate înaltă, extrasenzorială, ci El i-a chemat ca profeţi şi i-a şi înzestrat cu calităţile necesare.

Experienţa mistică are un caracter obiectiv; ea presupune ieşirea din sine şi un contact sau o întâlnire spirituală”.

Această “ieşire din sine şi un contact” spiritual este ceva foarte primejdios. Biblia nu învaţă nicăieri această experienţă, pentru că nu admite învăţătura unui suflet care poate trăi în afara trupului. Când apostolul Pavel vorbeşte la 2 Corinteni 12,  despre faptul că fost răpit la cer, şi nu ştie dacă a fost cu trup sau fără trup, nu se referă la varianta ieşirii din trup ci la faptul că ar fi putut avea doar o viziune, şi nu o experienţă reală, fizică. Ieşirea din trup este o învăţătură şi o practică necreştină, păgână, yoghină.

Ortodoxia consideră că Numele Lui Dumnezeu este cel mai important element al rugăciunii. De aceea, rugăciunea inimii (isihastă), care se repetă de sute de ori de către călugări, este atât de importantă în viaţa monahală. Textul acestei rugăciuni este scurt şi totodată simplu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi este de fapt rugăciunea vameşului din Evanghelie.”

Aici avem un element contrar învăţăturii Domnului Hristos din Matei 6,7 care spune:  Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi.” O rugăciune spusă de sute de ori este atât de anacronică într-o relaţie cu un Dumnezeu personal. Doar în faţa unor puteri supranaturale, nepersonale, oculte, asemenea fel de rugăciuni ar putea oferi nişte puteri misterioase. Ideea este că asemenea practici, repetări de rugăciuni, de formule magice,  folosirea unei muzici repetitive, conduc la starea de transă, şi astfel ajungem pe terenul celui rău.
Este foarte curios când o anumită biserică admite printre învăţăturile ei misticismul, deoarece “mistic” şi “ocult” sunt sinonime, însemnând ceva ascuns, tainic, misterios, necunoscut, secret. Astfel, în timp ce ocultismul este condamnat, misticismul este apreciat. E vorba aici despre o reală amăgire. Cine are de câştigat?

De-a lungul timpului, a existat un mare număr de relatări, despre sfinţi şi asceţi care în timpul rugăciunii deveneau dintr-o dată atât de luminoşi şi radiau atâta căldură, încât ucenicii lor de-abia se puteau uita la ei. Acest ideal ne cheamă dincolo de limitele vieţii noastre, ne cheamă spre transfigurare.”

Adevărul şi minciuna sunt la un moment dat atât de apropiate, încât omul este amăgit foarte uşor. Este adevărat că Moise a devenit atât de strălucitor pentru că a stat mult timp în faţa slavei lui Dumnezeu, încât a trebuit să-şi acopere faţa când vorbea cu evreii lui, dar şi Domnul Hristos “S-a schimbat la faţă”, adică a trăit aceeaşi experienţă a “transfigurării”, şi ucenicii nu puteau să privească la El. Într-o oarecare măsură, fiecare din noi, dacă stăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi medităm mai mult la viaţa Domnului nostru, vom deveni strălucitori... Şi nu este vorba de o strălucire orbitoare, fizică, ci de una spirituală, a caracterului.

Însă avem aici o mare problemă. Misticismul urmăreşte nu doar comunicarea cu Dumnezeu (mai ales pe căile alese de El), ci urmăreşte aspectele miraculoase. Minunile sunt acelea care ne-ar conduce la o credinţă mai puternică, nu-i aşa?  Nu!  Nu este aşa! Minunile adevărate (nu cele ticluite şi aranjate) pot avea o impresie de moment. Ce minune mai mare ar putea fi decât învierea Domnului? Şi totuşi atâţia oameni care au trăit evenimentul, fariseii, preoţii, soldaţii nu s-au convertit peste noapte. De ce? Pentru că interesul lor egocentrist era mai mare decât o minune pe care au trăit-o personal.

Biblia spune că “Cel neprihănit va trăi prin credinţă!”  (Habacuc 2,4; Romani 1,17; Evrei 10,38). Dacă cel neprihănit ar trebui să trăiască prin minuni şi misticism, ar fi fost scris lucrul acesta, şi s/ar fi consemnat că scopul suprem al creştinismului ar trebui să fie minunile.

A trăi prin vedere este extrema minimă, şi a trăi prin minuni este extrema maximă. Calea de mijloc este a trăi prin credinţă. Mai concret, citim ce scrie în Scriptură, şi pur şi simplu credem ce scrie acolo şi atât. Comunicarea cu forţele supranaturale prin misticism, prin extaz sau altceva de felul acesta, la iniţiativa omului, prin strădaniile noastre omeneşti,  nu este conformă cu Biblia şi cu învăţăturile Domnului Hristos. Singura cale de comunicare cu Dumnezeu este rugăciunea prin credinţă. Dacă Dumnezeu ne poate da un vis, sau o viziune, sau o teofanie într-un fel sau altul, va fi iniţiativa Lui.

După sf.Igantie Briancianinov, Biserica Ortodoxă are o predanie (învăţătură) cu două părţi şi anume
a.O predanie dogmatică – care se învaţă în seminarii şi institutze teooogice;
b.O predanie mistico-ascetică – ce se învaţă numai în mânăstiri şi rar în lume, din pricina vieţii trăite în împrăştiere şi deşertăciune.
Predania mistică este numită “Regina tuturor disciplinelor teologice”.

Este un lucru simplu de înţeles că învăţătura creştină este una, şi practica creştină este alta. Unii creştini nu îngăduie ca învăţăturile creştine primite la Biserică să se aplice şi în viaţa de zi cu zi. Dacă misticismul urmăreşte acest lucru, ar fi ceva bun, dar nu avem nevoie de misticism, de extaz şi de alte experienţe suprasenzoriale ca să trăim un creştinism adevărat. Creştinismul se trăieşte la nivelul relaţiei dintre oameni. Aici este un punct important pentru fiecare creştin: trăieşti tu pe deplin şi curat, învăţăturile Domnului Hristos, sau ele rămân doar la nivel intelectual, teoretic?

Iar dacă mistica este “Regina” tuturor celorlalte învăţături teologice, iar aceasta se dovedeşte a fi atât de periculoasă pentru că ne aduce în contact cu diavolul, ce rămâne din tot restul învăţăturilor şi teologiilor?

Autocunoaşterea este prima etapă a practicii spirituale prin rugăciune şi asceză şi este numită etapa de purificare. În acest stadiu la ea se lucrează mai mult cu ajutorul minţii raţionale şi a voinţei.”

Alături de desprinderea de trup, de purificare şi alte elemente yoghine, iată că în mistica ortodoxă avem şi “cunoaşterea de sine”. A fost o vreme cînd dictonul “Cunoaşte-te pe tine însuţi” mi se părea atât de frumos şi adevărat, încât l-am căutat în Biblie. Spre surprinderea mea, nu l-am găsit.  Deci în Biblie nu există acest îndemn spre cunoaşterea de sine, dar l-am găsit în învăţăturile spiritiste. Acest dicton este foarte preţuit în lumea spiritistă. Biblia are alt dicton, acela care îndeamnă la cunoaşterea de Dumnezeu. Ideea este că nu te poţi cunoaşte cu adevărat pe tine însuţi decât dacă te compari cu ceva sau cu cineva. Ca să ştii cât de păcătos şi de mic eşti, priveşte la Dumnezeu! Dacă vrei să te vezi mare şi sfânt, compară-te cu un nemernic, cu un criminal sau cu diavolul!  Sau, priveşte doar la tine însuţi! Vei vedea calităţi, şi poate vei găsi acele elemente de divin... pe care să le dezvolţi şi să ajungi la "îndumnezeire"...

Practic, “misticismul” sau “mistica” are o legătură strânsă cu  conceptul de “mister”. Misterul este ceva ascuns, necunoscut, negru, iar tehnica Diavolului este ascunderea, deghizarea. Modul de lucru al lui Dumnezeu este tocmai Revelarea. De aceea avem în scrierile apostolului Pavel atâtea îndemnuri de a fi “nu fii ai întunericului, ci fii ai luminii, nu fii ai nopţii, ci fii ai zilei” (1 Tesal. 5,5)

Poate că nu este un lucru fără importanţă de a aminti că în Grecia antică erau religiile misterelor, tocmai pentru că tot ce se petrecea în templele lor era ceva ascuns, misterios, folosindu-se diverse tehnici muzicale, olfactive, formule magice, pentru a se produce transa. Bisericile tradiţionale, începând cu secolul 13, admit în teologia lor cele 7 taine. Cuvântul “taină” este sinonim cu “mister”. În înţelegerea mistică ortodoxă, cele 7 taine (botezul, cina, mirungerea, nunta, etc) nu sunt doar simboluri ci sunt lucrări concrete, reale ale Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, un copil botezat ar trebui să aibă puterea de a nu păcătui, de a servi lui Hristos toată viaţa. Realităţile triste ale lumii noastre arată contrariul. La fel taina nunţii nu leagă pe cei doi miri în mod supranatural, astfel încât să nu se mai despartă niciodată. Realitatea arată că şi creştinii merg la divorţ.
Ideea este că cele aşa numite “7 taine”, nu sunt deloc nişte lucrări concrete ci sunt doar nişte simboluri ale unor lucrări reale interioare ale Duhului Sfânt. Puterea este în Duhul Sfânt, nu în “tainele” respective.

Ce s-a întâmplat în secolul XIII, încât Biserica a admis cele 7 taine, poate ar trebui cercetat. Dar ce ştim cu siguranţă este că înainte de acest secol, în Biserica creştină nu se vorbea decât despre o singură “taină”. Iată ce spune o pagină de internet ortodoxă:

Astăzi vorbind despre Taină avem tendinţa de a ne gândi numai la cele Şapte Taine sau sacramente ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar până în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxă nu a fixat precis numărul Tainelor, Părinţii preferând să se refere la Taina mântuirii în sens general şi la aspectele acesteia, la Taina unică a Bisericii în care Dumnezeu Îsi împărtăşeşte viaţa Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat şi din moarte şi revărsând asupra omului slava nemuririi. Această Taină se concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos Însuşi se oferă şi se împărtăşeşte printr-un ritual de sfinţire săvârşit de slujitorii bisericeşti în şi prin puterea Duhului Sfânt.”

Această declaraţie este foarte importantă, însă totdeauna trebuie să ne sprijinim pe Scriptură în credinţa noastră. Nu vom găsi în Scriptură decât două taine:
Taina evlaviei - Timotei 3,16
Taine fărădelegii - 2 Tes 2,7 

Taina este ceva ce nu poate fi înţeles. Pentru că nu vom înţelege niciodată dragostea lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi, şi nici apariţia fărădelegii în univers.

În concluzie, esenţa misticismului este comunicarea cu Divinitatea, şi aceasta este de dorit. Nu relaţia cu o Biserică, nu relaţia cu o Carte, sau cu nişte dogme face pe cineva creştin adevărat, ci relaţia personală cu un Dumnezeu viu.  Şi aici vine întrebarea: Cum putem avea o relaţia cu Dumnezeu? Cum putem auzi în mod concret glasul lui Dumnezeu? Mistica, ori de ce tip ar fi ea, păgână sau “creştină”, doreşte comunicarea, dar a luat-o pe căi greşite, contrare învăţăturilor Bibliei. Diavolul a încurajat căutarea omului după o relaţie mistică cu Dumnezeu şi a făcut pe teologi să dezvolte foarte mult teoriile şi practicile mistice, pentru că în ascuns, el poate lucra foarte bine.

De subliniat că sintagma “mistică creştină” este un nonsens. Nu poate exista decât “mistică păgână” eventual infiltrată în creştinism.

Când bisericile neoprotestante caută în muzică acea delectare care să-i conducă la extaz, când se leagănă în ritmul muzicii, cu mâinile ridicate, sau prin alte manifestări, cum ar fi vorbirea în limbi, sau rugăciunea simultană a credincioşilor cu glas tare, ele trebuie să se întrebe foarte serios: Doreşte Dumnezeu o astfel de relaţie mistică?  Foloseşte la ceva extazul sentimental? Unde scrie în Biblie că avem nevoie de astfel de manifestări pentru ca să ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu?

Biblia scrie că cel neprihănit va trăi, nu prin vedere, nici prin extaz sau prin minuni, ci prin credinţă. “Faptul că cineva, în anumite împrejurări deosebite, dă pe faţă extaz spiritual nu este o dovadă convingătoare că el este creştin. Sfinţenia nu este extaz, răpire sufletească; ea este o deplină predare a voinţei lui Dumnezeu; ea înseamnă a trăi prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu; înseamnă a face voia Tatălui nostru ceresc; înseamnă încredere în Dumnezeu în vreme de cercare, în timp de întuneric, ca şi în vreme luminoasă; înseamnă a umbla prin credinţă şi prin vedere; înseamnă sprijinire pe Dumnezeu cu o încredere neclătinată şi rămânere în iubirea Sa”. (http://www.intercer.net/egw/index.php?book=&search=extaz&operation=Search)

Acest articol s-ar termina nesatisfăcător dacă ne-am opri aici. Dar vreau să ofer cititorilor un exemplu foarte bun de ceea ce înseamnă o comunicare cu Dumnezeu lipsită de orice misticism, de orice extaz, o viaţă de om care a fost călăuzit pas cu pas, după ce a înţeles care este felul corect de comunicare cu Dumnezeu.

Rezumatul scris aici poate fi găsit şi în emisiunea de la Speranţa TV, la adresa:

 *********************************************************

HELMUT  HAUBEIL – pastor pensionar povesteşte:

Să plece în Anglia sau nu
La 36 ani, lucram la o companie de transport, aveam un salariu foarte bun. Dar pentru că  la expediţiile internaţionale totul era în engleză, ce am învăţat la şcoală era insuficient, voiam să merg în Anglia la un curs.
L-am întrebat pe şeful meu dacă-mi poate da liber 9 luni, ca să fac acest curs. Şeful mi-a spus NU!  Era foarte hotărât, când spunea nu, era nu!
În concediul din vara aceea, un prieten pastor mi-a dat o carte despre rugăciune. În carte scria că a te ruga este ca şi cum te duci la doctor, şi-i spui: Mă doare aici şi mă doare acolo” dar pleci înainte ca doctorul să poată face ceva... L-am întrebat pe prietenul pastor: Am citit cartea şi nu ştiu dacă am înţeles bine... Am citit că atunci când vii la rugăciune trebuie să stai şi să asculţi vocea lui Dumnezeu... Tu L-ai văzut pe Dumnezeu? L-ai auzit pe Dumnezeu?  Da – a spus pastorul!  Cum Îl auzi? – Nu auzi o voce, este ca şi cum asculţi o voce lăuntrică, a conştiinţei.
În seara aceea am vorbit cu soţia, şi i-am spus: cred că trebuie să-L întrebăm pe Dumnezeu dacă să merg în Anglia sau nu...  Ea a spus: da, trebuie să facem lucrul acesta.

1.Dimineaţa la studiu I-am spus Domnului:  Doamne, Te rog, arată-mi dacă trebuie să merg sau nu... Am rămas tăcut şi în mintea mea a venit ideea: Trebuie să mergi!
M-am întrebat dacă era vocea lui Dumnezeu sau pur şi simplu dorinţa mea...

2.Dimineaţa următoare: Doamne, Tu ştii că eu nu ştiu să ascult vocea Ta, Te rog, spune-mi dacă să mă duc sau nu...
Am rămas tăcut şi am auzit iar:  Mergi în Anglia!
Nu ştiam ce să fac...  şeful spunea NU, şi când spunea nu, era nu!  Dacă voiam să plec trebuia să demisionez!... Aveam o slujbă foarte bună, un salariu excelent

3.In dimineaţa următoare, a treia, mă îndoiam iar... Dar am spus: Doamne, acum vreau să fiu sigur! Mai răspunde-mi o dată dacă trebuie să merg sau nu, dar acum când voi citi din Biblie, să-mi dai un verset care să confirme răspunsul Tău! Soţia mea Ingrid trebuie să rămână singură 9 luni, Te rog să-i spui şi ei răspunsul Tău, şi fă-o să-mi spună  ea dacă trebuie să merg sau nu în Anglia.
Am rămas tăcut, mă rugam şi am avut din nou convingerea că trebuie să merg în Anglia.  Am deschis apoi Biblia şi am citit:  Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce că poruncesc Eu! Când am terminat studiul, soţia a venit şi mi-a spus: „Helmut, tu încă nu ştii că trebuie să mergi în Anglia? Eu ştiu că trebuie să mergi în Anglia!”
Convingerea mea personală era prima confirmare, textul biblic era a doua, şi acum glasul soţiei era a treia confirmare.

4.Când am terminat concediul, am mers la mama din nou, i-am zis: Mama, ştii că mă gândeam dacă trebuie să merg în Anglia sau nu, ... ea m-a întrerupt şi mi-a spus: „Da, ştiu că o să mergi în Anglia!”  -   „De unde ştii?”
„L-am întrebat pe Dumnezeu!” a spus ea
Mama ştia ca pot să-L întreb pe Dumnezeu dar nu-mi spusese niciodată lucrul acesta!

5.Soţia mea şi cu mine ne-am rugat în dimineaţa următoare ca Dumnezeu să-i schimbe inima şefului, ca să nu fie nevoie să părăsesc compania.
 I-am spus că m-am tot gândit să merg în Anglia ca să învăţ limba engleză, să fiu mai de folos companiei, şi i-am cerut „Dă-mi anul viitor un concediu de 9 luni ca să merg să studiez limba!”
El mi-a spus:  Sigur, nu e nici o problemă!
A fost extraordinar cum ascultă Dumnezeu rugăciunea.
Dar după 2 săptămâni i-a părut rău... dar nu voia să-şi calce promisiunea, aşa că m-a luat altfel:  Ştii că ai o soţie, ai un băiat, mama ta stă în apropiere... nu poţi să-i laşi singuri...
I-am spus: „Ştiţi că la Crăciun este vacanţă, mă voi întoarce atunci şi voi fi cu ei. Ne-am consultat ca familie, şi soţia este de acord, mama mea de asemenea”.
Nu a mai avut ce să spună.

6.După un timp mi-a mărit salariul. Aveam deja un salariu mare, de aceea i-am spus: nu e nevoie să-mi măreşti salariul, sunt foarte mulţumit dacă mă laşi să plec în Anglia şi sunt foarte mulţumit de salariul meu.
A zis NU, deja am spus la contabil, şi rămâne NU!
Suma aceasta era exact cat îmi trebuia ca să plătesc cursul de engleză în Anglia.

Cine să-l înlocuiască?
7.Timpul a trecut. Ne-am rugat iar pentru că trebuia să găsesc pe cineva să mă înlocuiască în timpul cât lipseam. Am găsit trei oameni, deşi era greu să găseşti oameni cu experienţă în domeniul meu.

Să mai ceară 500 de mărci?
8.Timpul a trecut iar... „Trebuie să mai avem o filială în cealaltă parte a Germaniei” mi-a spus şeful.  Era o afacere bună, se exportau mărfuri din Franţa. O filială în plus însemnau bani în plus, mă gândeam că ar trebui să cer şi eu ceva bani în plus, 500 mărci pentru timpul cât voi fi plecat...
L-am întrebat pe Dumnezeu... trei zile la rând... Nici un răspuns. Am vorbit cu soţia şi i-am spus că Dumnezeu nu-mi dă nici un răspuns. Eu aveam în subconştient ideea că nu trebuie să cer, pentru faptul că deja mi s-a mărit salariul. Dar eu cred că dacă Dumnezeu vrea, poate să-mi dea fără ca eu să cer lucrul acesta!
Am mers la serviciu, telefonul a sunat, şeful voia  să mă duc la el... „Helmut, am veşti bune pentru tine: când vei fi în Anglia vei primi 500 mărci în fiecare lună”! Deci am obţinut acei bani fără să cer... şi încă la Crăciun o primă de 500 mărci în plus.

Un ajutor la drum
9.Este extraordinar ce a făcut Dumnezeu după aceea, pentru că L-am ascultat. Am mers cu trenul în Anglia, la sfârşitul lui August, trenul era aglomerat, pe coridor era un tânăr chipeş, care dormea pe valiză.  Pe valiza lui era o etichetă  NewBold College, adică exact unde mergeam eu...
Aveam nevoie de cineva să mă conducă prin Londra, era dificil pentru că trebuia să merg de la un capăt la altul al oraşului, şi să schimb trenul. Aşa că Dumnezeu mi-a trimis un ajutor.

Eric şi altă frământare
Am ajuns in siguranţă la şcoală, eram al doilea ca vârstă. Un pastor din Suedia, Eric, era cel mai în vârstă, avea 42 de ani. Ne-am împrietenit, am vizitat împreună multe locuri.
10.Într-o vineri seară am auzit ştirea că Eric a murit. Cum era posibil? Îmi părea aşa de rău. După câteva ore mi-a venit aşa un gând: Cine va fi pastor în locul lui? Pe cine va chema Dumnezeu în locul lui?
După jumătate de oră mi-a venit un alt gând: Dumnezeu m-ar putea chema pe mine...  Dar eu nu voiam să mă fac pastor, îmi plăceau afacerile. Nu mai aveam pace, mă rugam dimineaţa, la prânz şi seara să negociez cu Dumnezeu
Nimeni nu-mi  ceruse lucrul acesta, totul se petrecea în mintea mea şi nimeni nu ştia. Am spus: Doamne, nu toţi trebuie să se facă pastori. Am un salariu mare, pot să ajut un tânăr să-şi facă studiile ca să devină pastor. Ajut şi acum biserica şi pot s-o ajut şi mai mult.
După o săptămână mi-am dat seama că Dumnezeu nu mă asculta. Nu puteam să-mi alung frământarea. Când îngenunchiam lâncă pat nu ştiam ce să mă mai rog... Deodată m-am gândit: Helmut, ştii că Dumnezeu te iubeşte?  Da!  Ştii că o iubeşte şi pe soţia ta şi pe copilul care se va naşte?  Da!  Ştii că El nu te va chema ca să fii nefericit! El nu te va chema fără să-ţi dea abilităţile necesare!

11.Am spus, Doamne, cred în dragostea Ta, îmi predau Ţie viaţa mea, dacă vrei să fiu pastor, este OK, Dar EU NU  VREAU să fac lucrul acesta, de aceea nu voi spune nimănui! Dacă vrei să fiu pastor, eşti atotputernic, eşti atotştiutor,  e treaba Ta!!
După acea rugăciune, am avut pace. Un an şi jumătate mai târziu m-a chemat. Am fost în pastoraţie 16 ani.
************************************************************************************


Şi acum, vă întreb: ce vi s-a părut mai impresionant din toată această relatare? 

Probabil că fiecare a fost atras către un anumit detaliu, eu am rămas cu gândul la faptul că acest om în toată firea, ajuns la peste 36 de ani, trăind într-o biserică creştină, care avea o viaţă activă în biserica lui, a îndeplinit pe rând diferite slujbe, de la diriginte de tineret la prezbiter, nu ştia că poate să-L întrebe pe Dumnezeu cu privire la viaţa lui. S-a mirat că mama lui ştia, şi că lui nu i-a spus nimic despre aceasta...
Oare câţi creştini trăiesc şi astăzi, şi spun că sunt practicanţi, dar care încă nu ştiu că pot să-L întrebe pe Dumnezeu, să-L implice pe El în viaţa lor, cum pe vremuri evreii întrebau pe Dumnezeu prin cele două pietre de pe pieptarul marelui preot, Urim şi Tumim?
Oare câţi copii vor mai creşte mari, vor ajunge la maturitate, şi încă n-au aflat de la părinţii lor că pot să-L întrebe pe Dumnezeu despre problemele lor?

Dacă „mistica” este văzută de unii, aşa cum am citit mai sus, ca fiind „regina” tuturor învăţăturilor, cu siguranţă că există un sâmbure de adevăr, şi anume, fără o relaţie persoanlă, cu un Dumnezeu viu şi personal, creştinismul îşi pierde orice putere. Forţa unui creştin stă în relaţia lui cu Dumnezeu, iar Dumnezeu  aşteaptă să se implice în viaţa noastră, în lucrurile mici şi în cele mari, deopotrivă.

Ştiţi ce este foarte trist în creştinsim? Este tocmai faptul că mergem la biserică, indiferent la care, învăţăm multe lucruri, şi în timpul săptămânii, toate alegerile noastre sunt făcute potrivit cu înţelegerea noastră, potrivit cu capacităţile noastre, cu mijloacele noastre, cu înţelepciunea noastră. Nu este de mirare că în viaţa de credinţă suntem slabi şi fără entuziasmul pe care l-ar putea aduce o relaţie adevărată cu Dumnezeu!

Eu cred că punctul de trecere de la „căldicel” – la „fierbinte”  (Apocalips 3,16) este tocmai acesta: să ne formăm reflexul de a-L implica pe Dumnezeu în alegerile noastre de fiecare zi. Să nu facem nici un pas fără să-L întrebăm pe El; chiar să punem semne ca Ghedeon, şi să nu mai trăim prin vedere, nici prin minuni, ci prin credinţă!



Un comentariu: